BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

miercuri, 16 iunie 2010

Kidnapper



-Ma intelegi...iubire? Chiar nu-ti mai pasa?...de ce?
-Pentru ca nu te mai iubesc...te-am pierdut undeva pe drum,totul s-a risipit langa acea casa veche cu geamurile sparte si zidurile prabusite...acolo te-am uitat.
-De ce langa acea casa veche iubirea mea?
-Fiindca acolo puiul meu... toata increderea mea in tine a disparut,m-ai privit pentru prima oara cu regret...mi-ai spus ca nu mai contez pentru sufletul tau...
-Dar te iubesc enorm de mult cum sa te pot privi vreodata cu regret...de ce imi vorbesti si te comporti altfel? Te iubesc mai mult decat isi iubeste un zeu jucaria...
-Totul s-a sfarsit intre noi ingerasul meu,iti vei da seama peste un timp de ce e mai bine asa,imi doresc sa iti amintesti numai clipele de neuitat si sa nu ma urasti in sufletul tau pentru hotararea mea,trebuie sa ma intelegi daca m-ai iubit vreodata cu adevarat.
-Dar...cum....cum sa te uit...nnnuuu...nu inteleg nimic,de ce ma departezi? De ce naiba ma faci sa imi pierd mintile?
-Cine imi v-a salva salva acum sufletul,cine ma v-a strange in brate cand un copil e absolut nimic pe langa sufletul meu trist si bolnav?
-Increderea in tine iubirea mea…increderea e raspunsul la toate problemele noastre pamantesti amplificate de gandirea noastra ce misuna mai departe decat ar trebui in dulapul inselaciunii.Din pacate eu sunt pentru tine acel buldozer ce distruge totul in calea lui,speranta si adevar,sunt acel rau necesar ce intoarce credinta pe cealalta parte si o arunca peste limitele nebuniei.Sunt un fel de moarte lenta ce traieste in fiecare persoana ce imi iubeste increderea falsa,doar o gazda nedorita ca si-o capusa.Acum,exist aici ,in sufletul tau gol …sa te ajut sa-ti regasesti propria incredere,puterea ce nu iti lasa capul plecat pentru un timp indelungat inaintea dezamagirii...
-DAR...te iubesc...opreste-te! Nu mai inteleg...ma doare rau...cum poti sa imi spui toate astea...te iubesc...
-Acum iubitul meu,ma doare si pe mine...sufletul imi plange peste cadavrele nevinovate ce le-am lasat in urma mea,simturile imi amortesc cu fiecare pas ce ma departez de iubirea ta...ochii mei plang amarnic si inima imi spune nu,dar e necesar...imi pare foarte rau.
-Nu pleca,te implor,ingenunchez in fata ta iubireeee,uita-te in ochii mei ce plang dupa tine,uita-te acum daca iti doresti sa fie ultima oara,uita-te si spune-mi ca nu ma iubesti...
-Nu...nu te pot privi,cunosti raspunsul,il sti si tu,acum in acest moment trebuie sa iti spun nu...nu te mai iubesc iubire,totul s-a terminat,adio...
-Dar stai,unde pleci? De ce trebuie sa pleci? Ce se intampla? Iubireeee spune-mi ca totul e un vis si nimic nu e real...spune-mi...

Casa veche,pierduta in coltul dintre vag si fictiune,se carceste dupa un tei batran amestecat intre castanii ce ating cerul...ciorile fac inconjurul hornului afumat si daramat pe jumatate,imitand rolul unei santinele banale.El intra in casa si inchide usa in urma lui ca si cum ar intra pentru ultima oara intr-o casa,un cavou mistic departat de tot,unde linistea se v-a odihni peste durerea sa nestapanita.Ea se uita in urma lui pentru o clipa...inchide ochii,scapand din reflex o lacrima calda pe rochia alba ce a primit-o in dar de la el,se intoarce si urmeaza cararea prafuita ce o conduce la iesirea din inimaginabil.

joi, 10 iunie 2010

Un du-te vino pe-o creanga uscata



Batea spre ora 10 pm,se plimba singur pe aceleasi strazi intunecate,linistite cu casele darapanate,fara ochi indiscreti care l-ar fi putut sa-l smulga din universul optimistic al intunericului in care traia.Tramvaiele se retrageau incet spre depou,zgomotul traficului se atenua cu fiecare secunda ce prevestea intunecimea care invaluia blocurile comuniste.
Era trist...chiar foarte trist,era speriat de gandul ca suferea de o boala psihica,posibil o depresie cronica,constient ca ceva ciudat punea stapanire pe viata lui.Nu suporta gandul sa traiasca cu un handicap mental care i-ar fi putut afecta visul de-o viata...acela de a ajunge un renumit psiholog.
In ultima perioada din viata lui era chiar nepasator de tot ceea ce se intampla in jur,nu-i pasa catusi de putin cum este imbracat,aranjat sau daca il observa cineva...imi placea totusi ceva la el,avea ceva special,in fiecare lucru neimportant pentru ceilalti,pe care il observa cu atentie in drumetiile lui solitare,gasea ceva mistic,magic as putea spune...ceva ce extragea acel lucru din obisnuita banala in care exista.Visa enorm de mult,calatorea departe peste timp si spatiu,mari si oceane,insule si continente.
O fire rece si retrasa,indifent la parerile celor din jur,emitea vibratii ciudate,curioase...persoanelor ce incercau sa-l cunoasca indeaproape.Emotiv si deranjat de neverosimilitatea ideilor asupra vietii se degaja printr-o tigara aprinsa intre buzele neiubite cu adevarat de catre nici o feminitate terestra.Simplu,obsecen de seducator,micutul pamantean semidoct se invartea in jurul personalitatii vagi ale propriului `eu`,captiv intr-un labirint francmasonic,orbita `legat` la simturile sufletului pe langa planeta unei divinitati neintelese.
Iubea muzica ciudata,trista si relaxanta,bauturile fine,filosofiile fara sens intr-un parc in care predomina in exces verdeata,amorul de toate tipurile,misogismul lui infantil si femeile ce-i alimentau conceptiile negativiste asupra personalitatii lor egoiste,stia ca toate erau la fel dar ii placea sa le ofere posibilitatea sa-si joace numarul amuzant al teoriei ca majoritatea sunt excelente in capacitatea de a darui iubire profunda...sa fim sinceri.
Acest omulet inexistent,era convins ca o singura idee da nastere la multe interpretari si schimbari de situatie,o idee bine gandita pune populatia in miscare,inainte sa fie elaborata cu o prescriptie de utilizare.Stia ca lumea este o mare de ocean in care toate valurile se sparg inainte de a ajunge la tarm.De asemenea ca durerea poate sa fie ameliorata sau stopata cu ajutorul creierului,fara calmante si produse farmaceutice.Stia ca iubirea este comerciala si se vinde bine printre masele de mascarici de scurta existenta.
Amar in strop de lacrima pe-o coaja de portocala storsa intre degete,tradata de-o ceapa udata in vin sec si ornamentata pe-o limba roz de porc sufocat in abur de absint.
Intr-o zi caniculara de 23 septembrie pe la ora 10 pm,plimbandu-se singur...pe aceleasi strazi intunecate...linistite...cu case darapanate si ferit de ochii indiscreti...isi vizualiza fizic destinul pentru prima data in viata.Un copac batran si uscat in toiul verii,cu crengile intortocheate si incapatanate,il ademenea insistent spre el.Mintea ii era goala si plina de dorinta in acel moment,anesteziata pana in sufletul neuronilor.O franghie groasa,uitata pe-o creanga bolnava...il captiva coplesitor,vizualizand-o repetat ca si unica salvare posibila din acest laborator sadic al vietii.
Incet si sigur pe fiecare pas ce il ghida spre adevar,recapitula rapid intreaga viata pe care o traise artificial,punctele culminante si momentele optimiste spulberate.
Isi aseaza gatul in cercul perfect,se mai uita pentru ultima oara in spatele lui,inchise ochii incet si vizualiza valurile perfecte batute de lumina soarelui obitor cum se inghesuie sa ajunga la mal...asteapta pana ce se spargeau de stanci iar apoi isi arunca trupul in gol,leganandu-se in nestire...

marți, 8 iunie 2010

The final action



Ceasul ticaie in contratimp pe noptiera murdara,incarcata de somnifere tari si droguri usoare.
Trup dezvelit si muribund din patul enorm situat in mijlocul camerei,incarcat cu ornamente gotice,respira sacadat peste panza alba ce-i acopera tot chipul invinetit.Privea pierduta in lumea ei,undeva sus pe tavanul zgronturos dezbracat de tencuiala pictata in albastrul cerului.Agonia i-a ramas singura hrana pentru psihic...totusi...Lucia e o femeie frumoasa in varsta de 23 de ani,suferinda de cancer pulmonar de peste 3 luni.
Nu mai e mult pana la plecarea ei din aceasta lume,e constienta si pregatita moral pentru procedeul transpunerii si a vizitei neintarziate a siluetei controversate.O multime de umbre ii impanzesc patul si o dezmiarda cu rasuflari reci pe sira spinarii pana la chipul inlacrimat pictat parca in piatra dura de rosu vinetiu.
In coltul din stanga camerei de deasupra capului ei isi deschide pledoaria moartea,cu privirea tintita in pamant si pelerina lunga trasa de-a dreptul crestetului dur si lung,legata la brau cu o franghie impletita curios in noduri enorme,semnificand probabil latul spanzuratilor fara speranta.In mana dreapta tinea strans un pergament negru si gros,asteptand parca sa-l desfasoare de-a lungul camerei pentru a-i citi sentinta vesnica.Din cand in cand mai rostea cate un cuvant de neinteles,intr-o limba dura si seaca iar cand murmurul suparator facea inconjurul camerei ovale,sufletul Luciei tremura si se zbatea inauntrul ei asemeni un leu flamand ce incerca sa evadeze din temnita umilintei.
Cu fiecare ticait a ceasului peretii camerei se ingustau mai mult,candelabrul din dreptul trupului chinuit,leganandu-se asemeni unui spanzurat in lumina obscura a lampei de abajur...dar dintr-un moment pierdut in altul,ziua se transforma in noapte,fosnetul frunzelor ce acopereau fereastra,accentuindu-si ritmul de agitatie.Se stia deja...sosise timpul sufletului si a mortii.
O usa mare din lemn putrezit,ros de carii,aparu din senin inaintea patului,gravata cu cifre gotice,semnificand orele ceasului si timpul ramas pana la deschiderea ei.
Martorii nevazuti din jurul ei isi agitau membrele deasupra coarnelor,sugerand o inchinare zeului intunericului,camera devenise un grotesc altar de sacrificiu,o jertfa haotica in alb si negru,plina de regrete si suspine infundate in sufletul amar al Luciei.
Moartea levita prin camera,suspendata de tavan,cu capul in jos,uitandu-se fix in ochii Luciei,privind departe in inima ei,furandu-i amintirile si intreaga viata,clipele negre si albe,sentimentele refulate,frustrarile si neputinta.Aluneca usor peste trupul ei gol,soptindu-i cuvinte inselatoare la ureche...dar dulci si plinde de esenta,o poseda trupeste pana la eliberarea sufletului,purtandu-l dupa aceea departe...in lumea fara de legi.
Ceasul,acel ceas suparator se opri,timpul luase sfarsit,spatiul se compacta sufocant spre unica fiinta in viata din acea incapere,o strangea ca intr-o menghina,ocrotind-o de alte forte supranaturale ce-i dorea nemurirea in alta sfera a grotescului,tensiunea era pretutindeni,in draperii,poze,carti,tablouri,in bibelourile prafuite ce-ti dadeau impresia ca au prins si ele viata,camera aceea...aceea camera miroasea a moarte.
Usa se deschise cand aratatorul cel mic batea spre ora trei,venise vremea Luciei...clanta cea mare si veche se clintea,usor urmata de un scartait sfasietor,din interior izvorand o intreaga armata de ingeri demoni,scuipand flacari spre patul ancorat de pelerina mortii.Un tipat subtire ca si un ordin de executie misca mana dreapta a mortii pe coasa lunga si aspra...un gest sublim si capul Luciei se rostogoli in gol pe langa tocul usii.
Viata se derula din nou,camera era asezata in ordine ca si inainte...afara era soare,patul aranjat si curat,dar gol.Dar ceva lipsea...ceasul nu mai era pe noptiera.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Surgery



Acul seringii impunge pielea alba pana in carne,
Nu gaseste vene bombata lipita de os cunoscuta ca si puntea dintre vis si ratiune.
Se infinge mai mult in cartilajul scheletului pana ce scuipa fluidul adevarului,
Concentrat cu minciuna dozata pentru aflarea realitatii curente.
Cand degetul mare incepe sa dea semne de presiune pe manerul seringii
Ochii se dau peste cap si respiratia devine greoaie si zgomotoasa,
Sufeltul se zvarcoleste intre organele brune purulente
Fortand inima sa crape pielea pieptului prin bataile panicate,
Dorindu-si parca sa rupa lantul invizibil a legamantului.
Sangele siroieste prin toate orificiile trupului
Unghiile innegrindu-se sub forma unuei mici larve
Ce rade pulpa vanata a degetelor.
Membrele se zbat intre legaturile de pansament,
Venele gatului se umfla cu sange pana la refuz
In timp ce toata masa musculara a trupului,
Plesneste prin imprejurimile salonului patat in alb.
Chinul se sfarseste in pustietatea noptii
Cand medicii se ospateaza flamanzi din resturile ramase...